Care este scopul educației formale?

  • Scris de:admin
  • 4:36 pm
  • 0 Comentarii

Lansăm o nouă întrebare, simplă, dar cu potențial de a bloca interlocutorul: Care este scopul sistemului național de educație? Ați putea spune “Să educe”, dar nu e răspunsul la care am dori noi să ne oprim. Vă mai cerem puțin timp pentru a vă gândi la această întrebare pentru a ajunge la un răspuns personal, subiectiv – ce considerați voi că ar trebui să fie scopul acestui sistem.

Cel mai probabil, scopul identificat de voi se va regăsi sau este foarte similar cu unul dintre următoarele: să asigure dezvoltarea cognitivă a elevilor, să formeze personalitatea elevilor, să promoveze un sistem de valori, să formeze forța de muncă, să promoveze cetățenia activă, să formeze viitori antreprenori, să formeze indivizi autonomi.

După ce v-ați clarificat acest răspuns personal, noi mai adăugăm o întrebare: cine considerați voi că ar trebui să aleagă / decidă care este scopul sistemului de educație? Poate elevii? Doar ei sunt beneficiarii direcți, nu?! Și ei sunt nevoiți să stea multe ore și zile la școală, dar sunt minori, sigur nu putem lăsa lor o astfel de decizie. Cumva părinții? Sau profesorii, mai bine? Nu ei sunt în prima linie, cei ce lucrează zi de zi și cunosc cel mai bine sistemul? Oare companiile? Cine altcineva creează locuri de muncă, și poate spune astfel ce abilități vor fi necesare viitorilor absolvenți? Mai bine ONG-urile? Doar ele sunt foarte inovatoare, și aduc cunoaștere din alte sisteme, mult mai performante. Nu mai bine comunitatea, că la urma urmei îi înglobează pe toți cei enumerați? De fapt, nu e de preferat statul, ca sumă a tuturor comunităților?

Dacă ați optat pentru ultima variantă, felicitări, ați nimerit (sau știați deja) prevederea din Legea Educației Naționale care ne spune ce urmărește sistemul de educație. Art. 2, alin. (1) – (3):

“ART. 2

(1) Legea are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi în societate.

(2) Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare.

(3) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.”

Frumos formulat, nu? Din păcate, înțelepciunea populară are două ziceri: una legată de fugărit iepuri și alta despre statul în două luntri. Noi avem aici de-a face cu o flotă întreagă: 8 concepte pentru viziune, alte 6 pentru misiune și 11 pentru ideal. Ce credeți, este fezabil? Nu pare evident că sistemul este, prin designul său, “too big NOT to fail”? În încercarea de a furniza toate criteriile asumate prin lege, pentru întreaga societate, automat vor trebui făcute ajustări: mai renunțăm un pic la interesele grupului X, mai aproximăm nevoile comunității Y, poate ignorăm conceptul Z pentru că e mult prea scump de implementat la nivel național etc., etc., etc.

Toate aceste rabaturi de la scopurile urmărite de actorii din societatea românească sar în ochi atunci când ei sunt întrebați ce anume ar trebui schimbat: unii vor cere salarizare mai mare pentru profesori, alții școli mai aproapiate de elevi (preferabil nu în satul alăturat), modernizarea curriculumului, încălzire și toaletă, manuale alternative, extinderea curriculumului la decizia școlii, practică la angajatori, extinderea învățământului dual, revenirea la strictețea din perioada comunismului și câte și mai câte. Toate aceste doleanțe sunt semnul lipsei de corelație dintre așteptările românilor și rezultatele sistemului național de educație.

Din păcate, nu suntem în ipostaza în care dacă toată lumea e numulțumită înseamnă că ești pe drumul cel bun. Una dintre soluții este tocmai descentralizarea sistemului pentru a permite indivizilor să își urmeze propriile scopuri: mai multe companii și-au făcut planuri pe termen mediu și lung și vor avea nevoie de câteva sute de specialiști în varii domenii? Părinții dintr-un oraș de provincie vor să-și educe copiii folosind modelul Sudbury? Comunitatea locală dintr-o zonă montană vrea să folosească mai degrabă educația on-line, ca să nu își riște copiii viața mergând prin troiene la școală? Profesorii dintr-un județ oarecare ajung la concluzia că le fac un deserviciu elevilor lucrând cu mai mult de 14 la clasă, și mai ales utilizând curriculumul oficial și manualul unic? Toate aceste situații pot fi puse în practică, singura cerință fiind ca statul să le permită.

În încheiere, vă lăsăm cu un citat din Thomas Sowell, care credem că se potrivește de minune sistemului național de educație: „No matter how disastrously some policy has turned out, anyone who criticizes it can expect to hear: „But what would you replace it with?“ When you put out a fire, what do you replace it with?“. („Indiferent cât de dezastruoasă se va fi dovedit o politică publică, oricine ar critica-o se poate aștepta la următorul răspuns: „Dar cu ce ai înlocui-o?“ Atunci când stingi un incendiu, cu ce îl înlocuiești?“)

Publicat in: Uncategorized
Comentarii ( 0 )
Nu sunt comentarii momentan.

Lasă un răspuns