Un argument pentru soluții locale în educație și moderație în scalarea lor

  • Scris de:admin
  • 4:35 pm
  • 0 Comentarii

Ca orice actor interesat de sistemul educațional din România, ne punem și noi, periodic, întrebarea “Ce anume trebuie schimbat?”. Sunt sigur că și voi, ca și noi, de altfel, ajungeți la o listă kilometrică de aspecte care fie sunt evident nocive, fie pot fi ușor îmbunătățite. Articolul de față nu este despre conținutul efectiv al listelor noastre, cât despre pașii următori: ce anume facem cu ele?

Primul pas este să le testăm. Am citit cu toții teoriile și studiile, ne-am uitat la TED-uri pe net și pe viu, am vorbit cu specialiști străini din varii sisteme, însă ce avem cu adevărat nevoie este să vedem ce rezultate s-ar obține în școlile din România. Deseori ne grăbim să presupunem că dacă pur și simplu am copia niște mecanisme din afară, gata, rezultatele obținute vor fi identice. Câți dintre noi am dat share la postarea cu sistemul japonez, care lasă în sarcina elevilor curățenia școlii, spre exemplu? Comitem aceași eroare pe două paliere ale problemei: pe de-o parte presupunem că măsura respectivă este singulară, necesară și suficientă pentru a determina un anume comportament. Da, este posibil să avem dreptate, însă la fel de bine este posibil ca în practică comportamentul respectiv să fie ancorat în mult mai multe interacțiuni specifice culturii respective sau cuplat cu alte prevederi pe care noi nu le-am sesizat. Pe de altă parte, presupunem că elevii sunt perfect identici în cadrul propriei noastre culturi, și că orice măsură luată va determina aceleași rezultate indiferent de școală.

Să luăm doar câteva exemple de schimbări posibile – modificare curriculum, introducere after-school, introducere uniformă școlară, renunțare la sistemul de titularizare, autonomie școlară la angajarea cadrelor didactice și câte și mai câte. De ce presupunem noi că o astfel de modificare va atrage aceleași efecte (benefice toate!) în întreg sistemul de învățământ? De ce presupunem că elevii de clasa a X-a de la un liceu teoretic din Giurgiu vor reacționa în același mod ca elevii de clasa a XII-a de la un liceu tehnologic din Baia Mare? Și să nu uităm, dacă vrem să modificăm sistemul cu adevărat, trebuie să ținem cont nu doar de elevi, ci și de profesori, părinți și autorități locale (cel puțin). Iată o întreagă serie de categorii de actori care pot să răspundă în mod diferit la aceiași stimuli.

Iar aici ne lovim de o hibă comună în orice demers de îmbunătățire a sistemului educațional din România: absența proiectelor pilot, a experimentelor și, cuplat cu aceasta, a autonomiei unităților școlare. În prezent, în țară sunt peste 6000 de școli, iar în aproape toate se lucrează cvasi identic. Instituțiile de învățământ nu pot demara sau implementa proiecte cu de la sine putere, singure sau în parteneriat, ci doar prin directivă de la minister. Un consiliu de admnistrație, pus în fața unei scăderi a rezultatelor școlare, are o plajă extrem de redusă de posibilități de răspuns, nici una dintre ele cu caracter exploratoriu. Vor oferi ore suplimentare, vor achiziționa o tablă interactivă, vor trimite profesorii la niște formări… însă nu vor putea să renunțe la o parte din programă, considerată depășită sau inutilă, nu vor putea să comaseze disciplinele de biologie, fizică, chimie în științe și să le predea integrat, nu vor putea să renunțe la formatul de 50 de minute pe oră pentru sesiuni de studiu cu durată variabilă, la decizia și după interesul elevilor. Profesorii, părinții și elevii nu au libertatea de a experimenta în căutarea unor soluții punctuale la nevoile lor, ci trebuie să aplice exact aceleași măsuri ca peste tot în țară.

Însă să presupunem că reușim, cumva, să trecem de acest aspect. Obținem o finanțare, un parteneriat cu Institutul de Științe ale Educației, ne dă și Ministerul Educației aprobarea pentru proiectul nostru pilot în care testăm… ceva. Oricare dintre ideile noastre, le structurăm într-un proiect coerent și îl implementăm timp de câțiva ani într-o școală, cu rezultate bune. Ce facem în continuare? Primul impuls e să considerăm că am găsit Sfântul Graal, METODA ce rezolvă problema(ele) sistemului, și să facem demersuri să se adopte soluția noastră în sistemul național de educație. Și iată cum ne pregătim să comitem noi eroarea de care spuneam mai devreme – presupunem că toți elevii sunt la fel, toate unitățile școlare sunt identice, iar soluția noastră va da aceleași rezultate oriunde va fi implementată.

Orice soluții am găsi, trebuie să avem în vedere că ele au fost identificate doar pe o anumită constelație elevi – părinți – profesori – autorități locale – comunitate. Este posibil ca schimbarea determinată de noi să producă efecte benefice doar în câteva școli, în altele să nu producă nicio modificare sau chiar, mai grav, să producă efecte adverse în alte unități. Găsim preferabile abordările în care identificăm cazurile concrete în care soluția dezvoltată de noi se potrivește, pornim demersurile de pilotare și implementare, doar în acele locații și suntem precauți cu privire la elanul generalizării și scalării.

Credem că nu există soluții miraculoase, universale, cu aplicabilitate în orice context. Nu credem în panacee, iar anii mulți de funcționare a sistemelor de educație înalt centralizare sunt mai degrabă un argument pentru falibilitatea lor. Răspunsurile generale, aplicate centralizate doar înlocuiesc un mecanism care produce erori cu un altul care produce alte tipuri de erori. Sistemul are hibe la nivel național, dar răspunsurile cele mai bune sunt întotdeauna locale, iar pentru asta e nevoie atât de o descentralizare a puterii de decizie către unitățile școlare și comunitate, cât și de modestie și cumpătare din partea noastră, a celor ce dorim schimbarea.

Publicat in: Uncategorized
Comentarii ( 0 )
Nu sunt comentarii momentan.

Lasă un răspuns